decembrie 2003 - Piatra Neamt - "OZN" la Galeriile "Vert"

       La unul din vernisajele pictorului Laurenţiu Dimişcă, prezentatorul lucrărilor expuse s-a străduit o bună parte din timpul expozeului său, de altfel pertinent şi bine aplicat la operă, să-l încadreze, totuşi, într-un curent sau o mişcare artistică. Cum era şi firesc, n-a reuşit, în final conchizând ceea cu vedeam cu toţii si fără excursii prin istoria picturii, şi anume că Laurenţiu Dimişcă este el însuşi şi atât. Încercarea de a descoperi înaintaşi îndepărtaţi sau filiaţii apropiate poate sa dea roade, dar, cu certitudine, tânărul pictor, departe de a se simţi lezat, va nega orice partenalism pentru că, aşa cum si mărturisea într-un mai larg inter­viu, sursa lui de inspiraţie este lumea imediat înconjurătoare, cel mai ade­sea hidoasă şi agresivă, şi de care încearcă să se desprindă încredinţând-o pânzei şi culorii, Atâta tot!
        Am văzut, în schimb, un Laurenţiu Dimişcă aprig pornit în lupta cu realismul tradiţional, un pictor care refula toate convenţiile arhicunoscute: modelul, perspectiva, verosimilitatea în distribuirea luminii si culorii, pe care le respinge în chipul cel mai radical. Şi nu pentru ca ar vrea să se îndepărteze de modele, ci pentru că vrea să le studieze îndeaproape, aducând în prim-plan părţi componente sau detaliile ale acestora, descoperindu-le sau întregindu-le împotriva firii, ceea ce-i creează privitorului o stare de derută, de nelinişte.
        Fiecare "farfurie" în parte este o mare bucurie pentru ochiul şi sufletul privitorului. Vivacitatea coloritului, fermitatea desenului, faptul că elementele opuse sunt făcute să se împace într-un ansamblu, în care se valorifică reciproc, dau acestei noi ieşiri în lume a lui Laurenţiu Dimişcă forţă de expresie, certitudinea că se află pe o cale bună. De la ilus­traţiile la cartea de sonete a poe­tului Lucian Strochi, la pictura pe ceramică oferită de curând, Laurenţiu Dimişcă a parcurs o cale adesea imprevizibilă. Ce va urma?

Constantin CUCU